Familia BIGAN

Istoria familiei a inceput pe la 1830, probabil, cu mutarea a trei frati Bigan din Atarnati (acum Cernetu) , din Teleorman,  spre rasarit, in Vlasca, la Cacaleti (acum Izvoru), pe atunci mosia manastirii Cobia, care avea pamanturi din Arges pana in Vlasca. Am gasit aceasta in „Catagrafia Tarii Romanesti la 1831”

Satul Izvoru ( ex Cacaleti)- Istorie, imprejurimi, familii (

(Marlogeanu, Calota, Berbec, Navala, Ivanus, Toporeanu, Chican..)

Mutarea lor din Teleorman fiind un moment de rascruce,  s-a transmis pana la mine.

Primul dintre frati, Radu, este bunicul bunicului meu. Eu sunt Cristian-Raducu Bigan, baiatul lui „Domnu’ Lilă „, cum l-au cunoscut atatea generatii de elevi.

Al doilea frate a avut porecla „Drugă” ( pentru ca ” stateau pantalonii pe el ca druga pe fus”), si asa sunt cunoscuti in sat urmasii lui. Nașul meu, Stancu Nedea, fratele bunicii, scriitor si invatator  la Draghiceanu, a notat ca acesta fi murit de tanar, si la o zi dupa el sotia,  de holera, la 1848 , in epidemia care a bantuit atunci, adusa de ostile rusesti, venite sa inabuse revolutia din Tarile Romane.

Al treilea nu a apucat sa se casatoreasca, pentru ca l-a impuscat Petre Marlogeanu, tatal prinarului Petrus, ca sa ii fure ” calul de calaras”

Prin satul Cacaleti trecea „Drumul Postei’

Cand la Giurgiu era raia turceasca, portul care deservea Bucurestiul era la Zimnicea. Si acum in Bucuresti, in partea de sud, este o strada „Drumul Postalionului”.

Erau statii din 20 in 20 de km, unde se schimbau caii. Tata mi-a spus ca erau la Falaștoaca, Comana ( unde acum este un parc de agrement de succes, „Hanul Postalionulu”), Hodivoaia ( le spuneau cailor „ho, de voie”), Cacaleti, Bragadiru, Zimnicea. Am gasit traseul intr-o harta din Cehia, „Jižní Rumunsko 1800-1850”.M-a bucurat faptul ca am gasit acest traseu asa cum a fost in teren

Am mai gasit si o harta austriaca de la 1840 in care apare drumul. Este insa mai schematica, prezinta doar localitatile ( cu denumirile asa cum le-au inteles austriecii Shursha=Giurgiu), Odivoja, Brigadiri , Simnitsa).

„Totul era bine orânduit, astfel încât nimic să nu stea în calea diligenţei. Fiecare poştie avea grajduri încăpătoare pentru 40 până la 60 de cai. O pereche de cai nu erau 2 cai, ci 4 cai conduşi de un surugiu. Poştile aveau încăperile lor, pentru căpitanul poştii, pentru pasageri şi pentru surugii”, spune Dimitrie Papazoglu (n. 28 martie 1811, București – 2 august 1892, București), un colonel de armată român, istoric, cartograf și geograf.

maginea poştalionului a fost extrasă din: Demidov, Anatolii (1812-70) – Voyage dans la Russie meridionale et la Crimee par la Hongrie, la Valachie et la Moldavie execute en 1837

Postalionul avea prioritate, cand trecea, anuntat de.injuraturile ( mentionate de calatorii straini care au trecut prin Valahia de atunci ) vizitiilor, toti cei aflati in calea lui trebuiau sa se fereasca ( spune nasul Stancu Nedea in insemnarile lui)

Poate suna bombastic, dar e inca o dovada ca satul nu era un catun oarecare, pierdut in campia Burnazului, ci facea parte din reteaua de comunicatii a tarii ( cand lumea nu visa la Internet, iar dn PTTR nu exista decat prima litera. Pentru restul a mai curs ceva apa pe Dunare, si pe garla satului)

Din harta se pare ca Hodivoaia era un nod de comunicatii important in zona. De acolo pleca „Drumul banului”, spre nord, asa cum este prezentat in hartile vremii. Grajdurile erau la rasarit de sat, undeva mai sus de valea Șabanu, iar drumul trecea prin sat pe ulita de langa garla, si apoi peste podul dintre cele cele doua garle de langa sat, urca dealul spre Teleorman, pe Valea Postei

Am gasit pe o harta din 1820 o denumire care confirma aceasta: Dealul ” Ceairul Postei”, cel de peste garla de la langa sat

La sud, venind din Teleorman, trecea „Drumul Untului”

Drumul Untului mergea pe coama dealului ce delimiteaza Campia Romana de Lunca Dunarii, si pe el se ducea la Giurgiu tributul in produse pentru turci.

Iar la Muzeul de Istorie al Romaniei, prin anii 80, am gasit exponate care fac referire la „necropola romana de secol IV de la Izvoru, locul numit „la gropi” ( la apus de cimitirul actual)

Sansa a fost ca nașul Stancu Nedea, in spiritul perioadei interbelice, a documentat, printre multe altele, si istoria neamului Bigan, profitand de faptul ca ramura din care ma trag nu si-a uitat originile si le-a transmis din generatie in generatie. 

Mai apoi, tata, si el invatator o buna perioada in sat, avand contact cu toata comunitatea, mi-a povestit tot ce stia atat despre ei, cat si despre multi altii.  

A avut o memorie prodigioasa, si l-am inregistrat, ca sa nu se piarda in negura uitarii viata unei comunitati viguroase si vibrante   

The BIGAN ( BigGun) family

This is the story of my family branch, such as has been told to me by my father. The name Bigan sounds very much like Big Gun ( with a single g).   

In the southern part of Romania lies the high plain of Burnaz, a region with one of th richest soils in Romania, the cernoziom.   It spans mostly across the counties of Teleorman and Giurgiu ( ancient Vlashka). There, at about 30 km west from Giurgiu, close to the border between Giurgiu and Teleorman counties, is the Izvoru  vlllage ( then called Cacaleti), where three Bigan brothers settled, at around 1830’s, coming from Atarnati, now Cernetu, a neighbouring village in Teleorman.

  I am the fifth generation, the descendant  of one of the brothers, Radu Bigan, the grandfather of my grandfather.