Eu il numesc simplu, NAȘU’
In imagine este cu mama lui, strabunica Dumitra, si cu sotia, Rada.
Avem de la el si o fotografie de la casatorie
A fost un reper cultural, uman si etic. Am stat in gazda la el in clasele V-VIII, la Giurgiu, caci la tara ar fi trebuit sa facem naveta la centrul de comuna, la Gogosari, deoarece satul se depopulase rapid, in anii 70, cand incepuse „marea” industrializare.
In primul rand m-a inscris la biblioteca oraseneasca,spre marea mea bucurie, caci eram avid sa citesc.
A incercat sa ma invete sa scriu, m-a indemnat sa imi fac jurnal, dar nu l-am ascultat.Eram prea mic, si poate prea curios de lumea exterioara ca sa pot intelege valoarea comunicarii cu el.
Nu a insistat, poate pentru ca era in varsta, poate si diabetul ii afectase personalitatea, in fine, ii sunt recunoscator pentru cea ce a facut pentru mine.
A documentat viata comunitatii din aceasta parte de tara, a scris romane si nuvele.
Toti nepotii i-au spus „unchiu’ Domnu’” ( caci asta a fost, un DOMN=asa le spuneau la tara invatatorilor, simplu si direct) ,
Mamamare, sora lui, l-a dat ca model copiilor: cand tata plangea dimineata, ca il trezeau ca sa il ia la camp, ii spunea ” Manca-l-as, am sa il fac domn, sa il satur de somn”.
Era perceptia un pic simplista a taranului, care, asa cum ii spunea finul Trap lui tata, credea ca ” ce bine de tine, nasule, stai in cur pe scaun si le vorbesti la copii”. Nu tinea cont de efortul intelectual din anii de scoala, si de consumul nervos al celui care nu doar „vorbeste” copiilor, ci ” ii invata”, adica le transmite cunostinte, care sa ii ajute mai tarziu in viata
Lasă un răspuns